În PNL-ul de astăzi, gândirea diferită a devenit o abatere disciplinară. Dacă nu ești de acord cu lipsa de viziune a premierului Ilie Bolojan, primești rapid eticheta supremă: „pesedist”. Nu contează ce spui, ce argumente ai sau ce experiență politică porți în spate. Eticheta ține loc de dezbatere. Și, mai ales, de creier.
Teoretic, Partidul Național Liberal – partidul Brătienilor, al lui Rosetti, Kogălniceanu, al liberalismului clasic, este partidul ideilor care se ciocnesc pentru a produce progres. Practic însă, a devenit un partid unde se gândește în grup, se aplaudă la comandă și se tace regulamentar. Cine ridică mâna să întrebe „unde mergem?” este scos rapid din sală și trecut la index.
Vorbim azi, de un nou tip de liberalism: liberalismul cu voie de la șef. Dacă șeful are o idee proastă, ea devine viziune. Dacă nu are nicio idee, se numește prudență strategică. Iar dacă cineva observă că împăratul e cam dezbrăcat… ei bine, acel cineva este clar infiltrat, pesedist, toxic sau „nealiniat”.
Dar adevăratul spectacol vine din zona propagandei progresiste – aceeași care de ani de zile ne explică doct ce să votăm, cum să gândim și pe cine să aplaudăm. Cât timp sunt băgați în treabă de Ilie Boloja, premierul liberal e genial, reformator, salvator. Când dă cu bâta-n baltă, asistăm la un număr clasic de magie politică: dispariția responsabilității. Brusc, nu l-au susținut ei. Brusc, au fost „rezervați”. Brusc, ei știau de la început că nu e ce trebuie.
Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Dar piatra? Piatra e mereu pregătită. Și e aruncată cu zel fix în cei care au avut curajul să spună mai devreme ce ei recunosc mult mai târziu – și fără rușine.
Un PNL care pedepsește gândirea critică nu mai este liberal.
O propagandă care se spală pe mâini după fiecare eșec nu mai este credibilă. Iar un public mințit pe față începe, inevitabil, să înțeleagă jocul. Problema nu e că în PNL există opinii diferite. Problema e că nu mai sunt tolerate.
